Labirintul umbrelor

Bună, cititorule! Am 13 ani, sunt o umbră anonimă pentru tine, așa cum și tu ești o umbră anonimă pentru mine… Cu toate acestea, noi suntem la fel. Ne aflăm amândoi în același labirint infinit al sentimentelor în care ne izbim de percepții, idei și imagini, toate având menirea de a ne contura în timp viitoarele caractere statornice. Avem același inamic, un balaur cu șapte capete ce suflă foc în toate părțile, veșnica lui dorință fiind aceea de a ne arde, de a ne demobiliza și de a ne face să renunțăm la această bătălie în care intrăm încă de când ne naștem. Numele lui e Societate. Prin următoarele rânduri îmi doresc să transmit un mesaj, atât ție, cât și tuturor umbrelor războinice care duc la rândul lor această luptă.

Sunt o personalitate complexă, o cărămidă într-un zid, o pată de culoare în mulțimea alb-negru ce este predestinată extenuării și alergăturii eterne după fericire de către acest balaur nemilos și egocentric. Am intrat în această luptă în mod inconștient și tot la fel voi și ieși. Sunt în acest labirint cu un scop, la fel ca tine, la fel ca fiecare umbră ce se află aici. Țelurile noastre diferă, fiecare este pus față în față cu propriul demon și condamnat să-l accepte. Sufletele noastre, însă,sunt alcătuite dintr-un înger și un demon.  Înfruntarea  devine mai sângeroasă, mai înflăcărată și mai violentă în momentul în care câmpul de luptă ajunge să fie chiar inima noastră, aceasta nefiind capabilă să susțină un asemenea război incontrolabil. Perioada aceasta se numește  „adolescență”. Mă aflu în această fază care se definește prin câțiva termeni simpli: rebeliune, sentimente răscolite, întrebări și transformare.  Fiind așadar în acest punct, îmi este mai greu să lupt cu Societatea, să mă protejez singură, să evoluez singură, să nu ajung, așa cum s-ar spune, „spălată pe creier”. Deși am numai 13 ani, circumstanțele în care trăiesc  m-au supus maturizării precoce și nu pot decât să fiu recunoscătoare acestei întâmplări. În opinia mea, un copil nu se poate dezvolta din acest punct de vedere fără o brutală și bruscă izbire cu fața apăsată, neagră, chinuită a realității. Aveam  12 ani când palma rece și grea a realității mi-a plesnit fața, lăsând o cicatrice profund înrădăcinată în sufletul meu. Nu voi vorbi despre toate motivele pentru care am simțit asta, să zicem că a fost doar boala de care sufeream și anume acneea, boală care mă făcea să îmi doresc să nu mai ies în lume, să-mi ascund imperfecțiunile de pe ten până și de oglindă și de razele soarelui care mă căutau prin fereastră. Au fost multe luni dificile, irosite, (eu consider „irosită” orice zi în care nu zâmbești deloc!) în care am recurs la gesturi disperate și mi-am depășit orice limită. Tortura aceasta emoțională s-a sfârșit deoarece am căpătat în cele din urmă ajutorul de care aveam nevoie. De atunci sunt o altă persoană, cu altă identitate, iar maniera în care văd lucrurile s-a schimbat radical, cu toate că eu încă văd lumea ca pe un loc deosebit, unde cu toții ne putem dezvolta pe orice plan dorim. În această lume există genii, există autori de cărți, pe care eu una îi văd ca pe făuritorii conceptului de prieten perfect. Cărțile sunt unele dintre singurele lucruri lumești care sunt perfecte. De fapt, ele sunt ușile ce conduc spre alte tărâmuri, zeițele care mediază visarea, în timp ce Societatea nu încearcă decât să reprime și să știrbească acest lucru atât de necesar existenței. Cărțile și muzica sunt lucrurile care îmi mențin bătăile inimii energice și culorile sufletului electrizante. Uneori, când strigătele disperate de ajutor sau râsetele ireale ale umbrelor devin prea zgomotoase și imposibil de suportat, îmi pun căștile pe cap. Astfel, mă cufund în universul meu, în lumea mea și volumul sunetelor cotidiane scade, în timp ce ritmul muzicii îl acoperă dând glas gândurilor mele. Mi-ar plăcea să am un loc special unde să fac asta și, acolo, să-mi las mintea liberă, ghidată de mișcările line ale zborului păsărilor și ale luminilor pătrunzătoare ale orașului. Un loc unde aș putea visa, unde aș putea reflecta asupra tuturor lucrurilor care mi se întâmplă. Sunt o visătoare.  Cu toate acestea, sunt și o persoană de caracter, dificil de înțeles, poate egoistă uneori, dar am încredere totală în mine și știu ce pot să fac cu mentalitatea mea. Consider că ideea de bază a realității este aceea că absolut fiecare element ce alcătuiește lumea înconjurătoare este format dintr-un înger și un demon. Până și viața, sentimentele, universul în sine. Știu că am o poveste de spus, precum fiecare individ, și am de gând să o spun pe a mea în cele mai frumoase cuvinte și să o împodobesc așa cum și natura se dichisește toamna: în cele mai frumoase și calde culori.

Am o valiză plină de aspirații mărețe, vise grandioase, o paletă largă de sentimente cu ajutorul căreia eu îmi pictez drumul în viață, gânduri tinere pentru probleme eterne, viziuni diverse ale diferitelor modele de oameni pe care i-am întâlnit în acest labirint și multe, dar multe amintiri. Pe măsură ce mă voi apropia de ieșirea din labirint, universul îmi va umple valiza și acesta va fi singurul meu bagaj, cu care voi trece de zidurile înalte ale labirintului…

Te invităm la discuție

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Subscribe  
Primește notificări pentru