DC: Le place profesorilor să învețe? Dar să fie evaluați?

În privința învățării, trebuie un răspuns nuanțat (dublat de o opinie personală): după părerea mea, ar fi cam patru categorii de răspunsuri: 1. da, pentru a face mai bine ceea ce fac; 2. da, ca să mă dau mare că știu anumite lucruri; 3. da, doar în măsura în care primesc o hârtie de pus la dosar; 4. nu. Din păcate, cei din prima categorie sunt, cred eu, cam 10%, neexistând o masă critică suficientă pentru a forța o schimbare în sistem.

DC: Domnule profesor, dincolo de semnificația denotativă a siglei, ce înseamnă ARACIP pentru dumneavoastră?

In plan instituțional, înseamnă mult: cred, sincer, că sistemul de învățământ are nevoie de o instituție ca ARACIP. Cum spune un raport celebru din 2007, persoanele (și instituțiile) responsabile cu îmbunătățirea trebuie să fie altele decât cele care constată dacă acea îmbunătățire s-a produs sau nu. Ca urmare, a fost creată o instituție independentă de evaluare pentru învățământul superior (ARACIS) și una doar autonomă (pentru că sistemul este încă foarte centralizat) pentru învățământul preuniversitar (ARACIP), ambele cu atribuții de evaluare externă a calității educației pe baza unor standarde naționale aprobate prin hotărâre de guvern. De aici rezultă și poziția noastră, incomodă, de la care ni s-au tras destule ponoase: dacă vrem să ne facem treaba cum trebuie (și vrem) noi suntem mesagerii veștilor proaste către școli, dar și către inspectorate, autorități locale și Minister – instituții care, conform legii răspund de îmbunătățirea calității.

ARACIP a însemnat mult și în plan personal – suficient ca să renunț la cariera (comodă) de cercetător la Institutul de Științe ale Educației. ARACIP a devenit principalul meu loc de muncă în ultimii 10 ani, în care învăț ceva nou în fiecare zi.

DC: De la Fichte la Pasi Sahlberg și Sir Ken Robinson e un drum de două veacuri. Învățământul românesc unde a ajuns?

Cam pe la Herbart, cel mult la Rousseau, în general (părerea mea!). Dacă aveți timp să vedeți filmul ”Les quatre cents coups” al lui Francois Truffaut veți vedea niște scene din școala franceză de acum 60 de ani care cam seamănă cu ce se întâmplă acum în multe săli de clasă de la noi. Dar, dincolo de părerea personală, datele spun că sistemul nostru este foarte inegal. Chiar dacă în multe locuri avem școli și profesori de Ev Mediu, în altele avem și Fichte, și  Rousseau, și Montessori, și chiar tentative de Sahlberg sau Robinson.

Și mai e un aspect: în afară de abordarea predominant calitativă ilustrată de cei doi ”guru” menționați, în gura cărora se uită toți liberschimbiștii momentului, există și o altă tendință, la fel de des invocată, cu esență cantitativistă, care spune că ”nu poți îmbunătăți ceea ce nu poți măsura” și este ilustrată de OECD, IEA, Banca Mondială, McKinsey, chiar UNESCO. Ambele ”trenduri” sunt bine fundamentate și ambele fascinează publicul în aproape egală măsură. Dar ar fi de văzut (și cred că nimeni nu poate spune cu precizie) în ce măsură cele două tendințe sunt complementare și nu contradictorii. Aici, cred eu, intervine un necesar subiectivism, chiar voluntarism, aplicat cu ochii larg deschiși: cât standardizăm în educație / cât lăsăm nestandardizat, cât evaluăm cantitativ / cât calitativ, cât evaluăm pe baza unor criterii și standarde naționale / cât  evaluăm pe baza unor criterii și standarde regionale, ale școlii, ale fiecărui profesor etc.

Dar, pentru aceasta ai nevoie de o strategie națională privind educația: Pasi Sahlberg, unul dintre părinții reformei finlandeze spune apăsat că reforma a început la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, a produs rezultate la începului anilor 2000, când rezultatele lor la PISA au surprins pe toată lumea (și l-au făcut pe Sahlberg să se întrebe: ”oare cu ce am greșit, pentru că nu asta am urmărit!”). Iar acum au început o nouă reformă, ale căror rezultate se vor vedea atunci când noi, probabil, nu vom mai fi.

Or, noi nu știm nici măcar cum să definim ”abandonul școlar”: există vreo 5 definiții în uz… Iar când unii raportează acest indicator pe baza uneia dintre definiții, iar alții pe baza alteia, avem o problemă…

DC: „Hârtiile cerute de ARACIP” – o legendă?!

Da și Nu! ”Da”, pentru că birocrația există în sistem, și noi nu am negat niciodată acest lucru. ”Nu” pentru că nu ARACIP a produs această birocrație. ARACIP doar a avut rolul ”revelatorului” (acea substanță care face să apară imaginea pe hârtia fotografică – pentru cei care nu știu că, acum vreo 10 ani, nu toate imaginile erau digitale): ARACIP, în afara calității, trebuie să evalueze și modul de respectare a condițiilor minimale de funcționare, așa cum sunt definite de legislația în vigoare. Iată câteva exemple: înregistrarea tuturor documentelor nu este cerută de ARACIP ci de Art. 7 din Legea Arhivelor Naționale Nr. nr. 16/1996 republicata 2014 care spune: ”Creatorii și deținătorii de documente sunt obligați să înregistreze și să țină evidența tuturor documentelor intrate, a celor întocmite pentru uz intern, precum și a celor ieșite, potrivit legii”. Alt exemplu: nu ARACIP stabilește comisiile din unitățile de învățământ (cu hârțogăria aferentă) ci ROFUIP și alte acte normative. La fel în privința documentelor privind sănătatea și securitatea muncii, protecția datelor cu caracter personal, securitatea la incendiu etc. etc. etc.

DC: Le place profesorilor să învețe? Dar să fie evaluați?

În privința învățării, trebuie un răspuns nuanțat (dublat de o opinie personală): după părerea mea, ar fi cam patru categorii de răspunsuri: 1. da, pentru a face mai bine ceea ce fac; 2. da, ca să mă dau mare că știu anumite lucruri; 3. da, doar în măsura în care primesc o hârtie de pus la dosar; 4. nu. Din păcate, cei din prima categorie sunt, cred eu, cam 10%, neexistând o masă critică suficientă pentru a forța o schimbare în sistem.

Cauza, după părerea mea, este una culturală, anume ceea ce se numește ”distanța mare față de putere”. În societățile cu o asemenea caracteristică, profesorul, în virtutea rangului, este superior elevului, trebuie să le știe pe toate (deci, nu mai are ce învăța – doar atât cât este necesar pentru a-și menține ”rangul”), nu are dreptul să spună ”nu știu” și ”cum adică să fiu eu evaluat de elevi sau de părinți?”.

Aceași trăsătură culturală, combinată cu o la fel de puternică tendință de evitare a incertitudinii, ne face să ne temem de evaluare. Școala nu a făcut decât să întărească această teamă: în școală evaluăm pentru a descoperi greșelile, pentru a pedepsi, pentru a arăta că celălalt este inferior. Ca urmare, măsurăm ce nu știe / nu poate / nu vrea elevul. Asociem greșeala cu vina, și cu incompetența. Pe scurt, nu evaluăm spre viitor, pentru a îmbunătăți, ci evaluăm spre trecut, pentru a învinovăți. În acest context, mă întreb, cui i-ar plăcea să fie evaluat?

DC: Ce ați face dacă vi s-ar „da pe mână” portofoliul educației?

Doamne ferește! Într-o societate profund fragmentată / divizată ca a noastră, a accepta o funcție politică înseamnă, automat, pierderea credibilității: ”Aha! Te-ai dat cu ăia!!”. Și oricum, nu am găsit până acum un partid cu un mesaj cât de cât coerent și consistent, care să vină să spună: ”Vrem să facem asta, asta și asta, vrei să ne ajuți? Asigurăm tot sprijinul politic necesar, indiferent ce iese”. Iar eu să pot spune ”da” sau ”nu” pornind de la această bază. Până acum, mi s-au propus funcții politice doar ca … funcții, nu pentru a realiza ceva anume, nu pentru a concepe sau operaționaliza un anume program, pe baza unor idei și valori clare. Și, oricum, am îmbătrânit și nu mai am deloc răbdare. Deci, nu!

Vă mulțumim pentru amabilitatea de a ne fi răspuns și… vă așteptăm la noi în liceu!

Te invităm la discuție

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Subscribe  
Primește notificări pentru