Mircea Cărtărescu, scriitorul care întinerește cu fiecare op publicat...
De la „Levantul” la „Solenoid”, el propune mirabile treceri între lumi, croindu-și cărări când abrupte, când alunecoase, arareori netede, întotdeauna voluptoase vestale ale logosului…

– „DC”: Cu care dintre cărțile pe care le-ați scris i-ați recomanda unui adolescent să înceapă dialogul cu scriitorul Mircea Cărtărescu?

            Depinde de adolescent. Un cititor avansat – și cunosc între adolescenți cititori formidabili – poate începe cu orice. Mă rog, ”Orbitor” va fi poate cam abrupt pe alocuri, iar ”Solenoid” cam periculos, mai ales la coborâre. Dar poeziile mele sunt anume scrise pentru tineri și povestirile din ”Nostalgia” au un fel de farmec peren.

            Cei care nu sunt atât de avansați, dar le plac fie poveștile, fie femeile, fie – ideal – poveștile cu femei pot încerca ”De ce iubim femeile”, o carte care, spre deosebire, iarăși, de femei, dă mai mult decât promite. Adolescenții care nu citesc nimic se pot apuca, în fine, de ”Travesti”:  așa le trebuie!

– „DC”: Își dorește autorul Mircea Cărtărescu să „intre” în manualele elevilor de liceu? Să devină un scriitor „canonic”, un inconturnabil al subiectelor de bac?

            Nu m-a-ntrebat nimeni dacă vreau să fiu în manuale sau nu. M-am pomenit în ele de vreo două decenii și cred că acolo-mi va fi și masul. Mai grav e că n-am fost întrebat nici cu ce texte aș vrea să fiu prezent. Sunt în diverse manuale textulețe de-ale mele pe care nu dau eu însumi prea mulți bani, uneori trunchiate și delabrate până la nemairecunoaștere. Înțeleg oarecum de ce autorii nu sunt plătiți pentru textele lor din manuale; ce nu-nțeleg e de ce nu sunt și ei întrebați cum vor să se prezinte în fața elevilor…       Altfel, firește, sunt avantaje și dezavantaje și-n prezența, și-n absența din manuale: dacă ești în manual, riști să fii detestat, fiindcă elevii trebuie să te-nvețe și să dea examene din tine. Dacă nu ești, ai șansa să fii citit cu pasiune pe sub bănci.

   – „DC”: O amintire de la una dintre orele de literatură din liceu… 

            Biata noastră profesoară de română din liceu era surdă bocnă, ceea ce nu era vina ei, și de o suficiență vecină cu prostia, ceea ce… Pasiunea ei erau așa-zisele ”geografii literare”, adică hărțile României pe care erau lipite capetele scriitorilor în locurile unde se născuseră. Fiecare dintre noi, elevii, trebuia să facă o asemenea ”geografie”. Așa că, atunci când a venit vremea aducerii lor la școală, ne-am vorbit să-I facem o farsă.

            Fiecare am inventat câte-un scriitor: am decupat un cap oarecare dintr-o revistă, i-am dat un nume și l-am lipit în dreptul câte unui orășel. Profa nu s-a prins niciodată: vreo trei din planșele astea au atârnat ani de zile pe pereții cabinetului de literatură, cu Stan Păpușă, Nicolae Plăpumescu sau Vasile Pompieru rătăciți printre Blaga, Rebreanu sau Sadoveanu…

Te invităm la discuție

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Subscribe  
Primește notificări pentru