În vremuri îndepărtate, triburile de oameni aveau fiecare o cultură proprie și valori dezvoltate care defineau grupul. Problema pe care și-au pus-o oamenii triburilor a fost transmiterea acestor culturi mai departe și astfel, aceasta a fost una din nașterile educației.

Cu alte cuvinte, unul din lucrurile care au dus la apariția educației a fost nevoia de a transmite tinerilor cele mai valoroase comori ale minții și spiritului adunate de cei care au trăit înaintea lor, comori transmise cu grija ca tinerele minți să trăiască o viață „ghidată” încă de la început de valori pe care să le crească și să le ofere mai departe. Astfel, în latină a luat naștere cuvântul „ex ducere”, care în prezent pentru noi este „educație”.  Este interesant cum strămoșii ne-au ascuns până și în acest cuvânt una din cele mai valoroase lecții legate de educație. Este fascinantă semnificația cuvintelor latinești, „ex” și „ducere”, care însemnă „a scoate în afară”. Întrebarea este, ce au vrut să ne transmită, prin asta?

 

Când Socrate ieșea în agora, ieșea adesea cu gândul frumos de a educa oamenii. Obișnuia să se strecoare printre ei și să pună întrebări. Punea multe întrebări, și prea puține răspunsuri oferea.

Răspunsurile reieșeau din oamenii care începeau să se adune din ce în ce mai mulți în jurul lui. Astfel, Socrate avea un fel de a educa oamenii fără a le da răspunsuri pe care oamenii să le rețină, ci făcea în așa fel încât acestea să reiasă din interiorul oamenilor. Ce știa Socrate și noi nu știm?

Poate că Socrate știa, întâi de toate, că nu știe, era educatorul care știa că nu el deține adevărul și că adevărul este diferit pentru fiecare dintre noi. Socrate mai știa că nu este valoros să cunoști răspunsul la întrebări, ci să pui întrebări care nasc (noi) răspunsuri.

Pentru noi acum este valoros să cunoaștem răspunsul la întrebări. Este valoros să concurăm și să fim cei mai buni, în detrimentul cooperării. Ce poate fi mai valoros în secolul sinelui decât propria persoană? Totuși, nu putem uita singurul element care ne leagă, uniforma, care naște un soi de paradox, în care deși trebuie să luptăm pentru propria persoană, trebuie să renunțam la individualitate și să acționăm conform grupului. Desigur, uniforma poate, în primul rând, să elimine granițele trasate de către diferitele pături sociale, însă: un sistem atât de frumos de educație de ce continuă să mențină în mintea tânărului granițele create între noi? În al doilea rând, uniforma ne poate oferi recunoașterea de care avem nevoie prin care să arătăm lumii, grupul la care aparținem. Este interesant cum educația ne poate duce abia doar la acest nivel al piramidei lui Maslow. Ce este și mai interesant este cum motivația de a arăta grupul la care aparținem nu este intrinsecă, ci extrinsecă.

Pe parcursul anilor de liceu, pe lângă „găsirea drumului în viaţă”, se presupune că ar trebui să găsim şi calea spre cunoaşterea propriei persoane în raport cu lumea din jur. Însă criza de identitate se instaurează în mintea noastră și simțim că sub nici o forma nu ne putem găsi calea pentru care să ne pregătim. Înțelegem că trebuie rapid să ne găsim un singur drum, pentru care nu e timp mult de gândit și este deja nevoie să ne pregătim. Criza de identitate amplifică și mai mult conflictul interior. Ne simțim oare fericiți?

 

De ce luptăm atât de mult pentru propria persoană? Oare pentru că ceilalți reprezintă o amenințare pentru noi? Ei ar putea să ne ia locul și noi nu am fi cei mai buni. Astfel, nici nu putem lua în calcul să ne simțim vulnerabili, dar mai ales să arătăm că suntem vulnerabili.

Lev Vîgotski a luat câțiva copii de școală generală și le-a dat câteva sarcini de făcut. Înainte de aceasta, însă, i-a împărțit: pe unii i-a lăsat să facă sarcinile singuri, în timp ce pe alții i-a pus să le facă în grup. A observat că rezultatele copiilor care au făcut sarcini individual au fost mici, în timp ce rezultatele copiilor care au lucrat în grup a fost considerabil mai mari. Astfel, Vîgotski a introdus o teorie care ne spune că în grup, vom avea șanse să învățam mai bine și să performăm mai mult decât am face-o individual. Totodată, un proverb indian spunea:

„Dacă vrei să ajungi repede undeva, mergi singur, însă dacă vrei să ajungi departe, atunci mergi împreună cu cineva.”

 

Totuși, ce se întâmplă cu vulnerabilitățile noastre cu care intrăm în școală?

Vulnerabilitățile nu le vindecăm, ci le ascundem, și deși ele nu vor să fie ascunse, presăm asupra lor atât de multă putere până acestea ajung să fie refulate. Totodată, nu ne arătăm vulnerabilitățile fiindcă mediul este prea critic, extraordinar de critic uneori și se completează cu o atitudine mult prea cognitivă, eliminând-o pe cea emoțională, în loc să fie echilibru. Ar putea să existe în educație, o atmosferă în care să fie prezentă și partea noastră emoțională, de grijă, atenție și suport?

Simțim că ar putea, chiar și pentru cei mai cognitivi dintre noi, însă nu știm cum acest lucru ar putea să se întâmple. Dar de ce nu știm cum? Ce se interpune? Învățăm să învățăm și astfel orice moment în care vom încerca să creăm ceva, spre exemplu un mod nou de învățare/educare, îl vom raporta la cum noi am învățat, în copilărie, adolescență sau chiar mai târziu în viață. Acesta este punctul în care ne oprim și nu mergem mai departe. Ne complacem în suficiență, în zona noastră de confort, deși simțim că vrem să facem ceva în acest sens, că vrem să ieșim din bula zonei de confort, tot aici rămânem. Dar de ce? Pentru că dacă am ieși, am putea fi vulnerabili? Am putea fi criticați?

 

Sistemul de educație așa cum îl cunoaștem noi acum s-a născut în perioada industrializării.

Atunci, s-a cunoscut o schimbare radicală față de ce însemna munca. Industrializarea a venit la pachet cu producerea în masă și amândouă aveau o singură cerință de la oameni: să facă un singur lucru, să îl facă bine și să nu aibă curajul să încerce să schimbe ceva în proces, fiindcă asta ar putea afecta producția. Lumea se schimbase, omul parcă nu mai era privit ca artă, ci ca parte integrantă a mașinăriilor. Astfel, școlile produceau oameni gata pentru muncă. Ele erau un mediu foarte structurat, riguros, în care valoros era răspunsul corect în conformitate cu cele cerute de manual. Creativitatea nu era valoroasă, decât în rândul geniilor. În școală nu era nevoie de creativitate, ci de cunoașterea bună a celor deja știute. Oamenii erau evaluați în conformitate cu ceea ce rețineau, și notați pentru ca mai târziu să li se poată fi recunoscute „abilitățile” în industrie. Scopul oamenilor devenea munca, adesea monotonă, în care nu se puteau aștepta să găsească fericire. Cu timpul, la începutul secolului XX, deși lucrurile erau la fel, oamenilor le-a apărut sentimentul că ceva nu este bine în munca pe care o fac și au început o serie de proteste în majoritatea fabricilor. Era pentru prima dată când cei care dețineau fabricile se confruntau cu această problemă și, deși încercau să le impună oamenilor condițiile de muncă, lucrurile nu s-au liniștit până când au înțeles că doar adaptând mașinăriile la om și nu omul la mașinării, totul se va potoli. Astfel, au schimbat modul în care oamenii lucrau, erau atenți la nevoile lor, la problemele lor și încercau să răspundă în conformitate cu acestea. Școala, însă, nu se schimbase. Cum este educația acum?

 

Acum „înțelegem” educația ca fiind valoroasă deoarece ne asigură locul în „societate”, adică, de fapt, pe piața muncii. Nu ne mai gândim la educație ca fiind o primire de valori reale pentru propria persoană, ci ne gândim la ea ca fiind o obligație necesară care se sfârșește, dacă suntem mai norocoși, o dată cu examenul de licență sau masterat. Nu doar că educația se sfârșește la un moment dat pentru noi, ba chiar ne bucură că o încheiem. Educația nu este de-a lungul vieții dată de un proces continuu de acumulare de învățături și dăruire înapoi, ci doar un fel de „market”, în care intrăm fără să înțelegem de ce, ne plimbăm printre rafturi fără să ne întrebăm nici măcar ce foloase putem lua pentru noi, iar pe ultima sută de metri înainte de casa de marcat, culegem rapid câte ceva pentru a nu ieși afară „fără ceva la mână”.

 

Pentru moment, rămânem cu o ultimă întrebare: poate, de fapt, să fie educația, o stare de spirit?

…Și un gând

 

 

 

 

 

 

 

 

 

* Ilustrația de la finalul articolului este extrasă din Manualul de Psihologie de clasa a X-a de Elena Lupșa și Victor Bratu, Editura Corvin, 2005.

P.S.: Întelegerea ilustrației de la finalul articolului nu necesită cunoștințe de psihologie sau filosofie.

Te invităm la discuție

1 Comentariu pe "Educația, utopie a sistemului educațional"

Primește notificări pentru
avatar
Sortează după:   noi | vechi
Adina M.
Guest

Profund, actual, dureros de adevărat! Parcă ați materializat gândurile și grijile mele! Felicitări! Simt nevoia să îl recites… încă o dată și încă o dată…

wpDiscuz